Eul defectuos

Încă dinainte știu că oricine va citi asta va fi tentat să îmi spună că nimeni nu e perfect. Da, știu asta. Nu e nimic eronat în a avea defecte, însă atunci când defectele tale sunt un obstacol greu de trecut care te plafonează, care te ruinează, care te privează de fericire NU le poți accepta. Astăzi am învățat un lucru… dacă nu ești fericit, este doar din vina ta. Ești unic responsabil pentru asta.
Astăzi doar sub pretextul că fac duș am putut găsi un loc unde să plâng. Reticent, temător, fără să mă dau de gol. Apoi, am folosit pretextul că mănânc… așa că m-am închis în bucătărie. Din nou, un plâns scurt și constrâns, nu putea fi liber… riscam să mă vadă cineva. Apoi am ieșit. Nu îmi păsa de ploaie, de frig… am ieșit. Căutam un loc să fiu singur, să pot plânge. Nu am plâns niciodată afară… însă astăzi eram dispus să o fac. M-am dus în locul unde fusesem și sâmbătă. Sâmbătă era soare, era plin de oameni, de copii care se jucau, de adulți care făceau plajă… astăzi doar eu și un câine pierdut, foarte prietenos ne făceam veacul pe acolo. Nici pietrele pe care le aruncam în apă nu mai aveau farmec. Stârneau mâlul. Singurul gând cu care am plecat de acasă a fost că o să rămân singur. Aveam regrete. Toate clipele pe care le-am pierdut… am ajuns la aeroport. Mă gândeam că odată cu plecarea unui avion o poveste de iubire se încheie, alta va începe, o viață se poate pierde, alta va apărea, se vor naște noi prietenii, noi rivalități, noi experiențe. Viețile oamenilor se schimbă. În timp ce a mea rămâne un amalgam de evenimente insipide și amare.
Nu pot să nu mă privesc cu milă și ură. Am citit atât de puține cărți. Am văzut atât de puține filme. Am ascultat atât de puține melodii. Am interacționant cu atât de puțini oameni… mergând pe trotuar văd cum viața înveninată colcăie pe lângă mine. Bătrâni care se chinuie să își care plasele, copii care se autodistrug. Văzusem o fată cu maxim 2 ani mai mare decât mine, conducând o mașină extrem de scumpă. I-am remarcat chipul… piele fină, ochi inteligenți, o frumusețe nobilă. Nu puteam să nu mă întreb dacă e oare fericită. Apoi, în grabă trece o mașină de poliție. Un accident, un atac, o sinucidere… cine știe. Cert este că oamenii mor în jurul meu, răpuși de timpuriu… eu am scăpat. Am văzut, mergând prin ploaie, 2 îndrăgostiți pe scările unui liceu. Aș fi putut fi eu… am văzut oameni discutând despre cărțile sau filmele consumate. Aș fi putut fi eu… vedeam tineri mergând pe stradă care erau salutați la fiecare pas… aș fi putut fi eu.
Însă eu eram singur pe drum… eu și singurătatea mea, care e atât de iminentă și de otrăvitoare… Am toate motivele să fiu trist… făcând un inventar al vieții mele constat că din cei 19 ani eu nu m-am ales cu nimic. Am ratat fiorul adolescentin al primei iubiri. Am ratat petrecerile sau distracțiile specifice vârstei. Am ratat plimbările prin parc, sub cerul toamnei… am pierdut trenul spre prietenie. Am pierdut bucuria de a veni seara acasă și a inventa scuze pentru ora târzie la care am venit. Am ratat sutele de concerte care au fost în oraș de-a lungul timpului, nefiind prezent la niciunul Am ratat dulcea nebunie specifică vârstei. Am pierdut tot ceea ce aveam de primit mai frumos de la viață. Și sunt unic responsabil pentru asta.
Tot am discuții cu ai mei referitoare la studiul în străinătate. Da, doar că nimeni nu poate înțelege că nu mă interesează. ”Un viitor strălucit”? Cui îi pasă? O să fiu singur, departe de oamenii la care țin, departe de locurile care îmi fac bine. Nu, nu mă pot adapta… Câteva dintre motive: sunt incult, mediocru, urât, mic, hipersensibil, un prost prieten, singuratic, introvertit, laș, slab, delăsător, fricos, ciudat… Mai bine mă opresc… o să fac o listă cu defectele mele.

De ce sunt mereu trist? PENTRU CĂ NU POT FI UN ADOLESCENT NORMAL!!!! Mi-am pierdut toată adolescența. Nu am făcut nimic, nu am făcut performanță în nimic. Nu am talent nici la sport, nici spirit artistic nu am. Nu am citit cât era normal să o fac… și da, mă simt prost pentru asta. Nu am văzut filme aproape deloc… văd un film odată la câteva luni, mă simt prost când cei din jur vorbesc despre filme. Nu am prieteni… fac ce fac și îi îndepărtez pe toți. Nu am pe nimeni, absolut nimeni… sunt singur. Și cel mai grav… NU POT SCHIMBA ASTA! NU ȘTIU CUM! Ok, poate sunt patetic… ok, încă un defect. Cert este că îmi vine să plâng în permanență… viața mea e o greșeală uriașă. Care persistă! DE CE NU POT FI UN OM NORMAL?? DE CE TREBUIE SĂ FIU HIPERSENSIBIL?? DE CE NU POT FI FERICIT?? DE CE SUNT SINGUR??? RĂSPUNS: Pentru că sunt unic vinovat pentru asta, și nu pot schimba asta!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s