România bubuie de inteligență

După ziua de ieri credeam că le-am văzut pe toate. Desigur, am uitat că trăiesc în spațiul carpato-danubiano-pontic, unde nici un coșmar nu este utopie. Astăzi m-am convins că există Apocalipsa. Dacă există dreptatea universală, trebuie să existe Apocalipsa. Dacă nu, trebuie inventată. Efectiv, prostia a atins cote maxime. Ziua de astăzi a fost un real succes… sau un real eșec. Eșec pentru mama, care și-a pierdut o zi absolut degeaba, un succes pentru mine, căci m-am amuzat teribil. Așa cum de mult nu am mai făcut-o.
Neavând ore importatnte astăzi, am decis să merg cu mama să rezolvăm ultimele detalii în privința Cambridge-ului, până la Orange Shop să îmi schimb cartela sim, și cu ocazia asta o scutim și pe mamaie de un drum ca să rezolve problema cu asigurarea apartamentului. Desigur, înainte de toate mama a sunat înainte ca să stabilească întâlnirea în fiecare loc. Asigurarea aveam de gând să o lăsăm la urmă, căci implica doar scrierea unei cereri. Însă planul ne-a fost dat peste cap de inspectorul de daune, un anume domn, pe numele său… hmm… să îi zicem ”domnul Elefănțescu”. Mamaie a avut prin iarnă o problemă, stând la parter i-a căzut zăpadă de pe acoperiș fix pe balcon, spărgând acoperișul de ziceai că și-a făcut sărmana luminator. Firma la care avea asigurare trebuie să plătească despăgubirile. De caz se ocupă domnul Elefănțescu. Domnul Elefănțescu susținea că trebuie să mergem cât mai repede la el la birou, că după 12 el pleacă. Ne conformăm, știind că va dura puțin. Mama intră în birou. Trec vreo 10-15 minute și ea nu mai ieșea. Într-un târziu iese uimită și nervoasă, tunând: ”AȘA CEVA NU AM VĂZUT ÎN TOATĂ VIAȚA MEA, ȘI NICI DE ACUM ÎNAINTE NU O SĂ MAI VĂD!!”….. Ce o fi oare? Începe să îmi povestească: ”Intru în birou la Elefănțescu… mă așez pe scaun, și el îmi spune că trebuie să caute detalii despre caz în arhivă, pe calculator. Degeaba îi spuneam că s-a întâmlat în Februiarie, că Elefănțescu tot în arhiva din Noiembrie se uita. Mă uit și eu la monitor… într-un târziu observ că se închide calculatorul. Așa că mă uit la Elefănțescu… ăla dormea fără nici un pic de stres”. WTF??? Nici mie nu îmi venea să cred când mi-a povestit mama. ”Domnule Elefănțescu, haideți domn’le că mai am treabă”… ”…hă…îîî…ăăă… da, da… ăăă… dați-mi polița”. ”Ce poliță dom’le, că nu ai zis nimic de poliță. Știți ce, haideți că vin mai târziu”. ”Nu, nu… stați, stați să rezolvăm…”. Mama a ieșit. Desigur, eu nefiind capabil de vreun sfat inteligent, râdeam de nu mai puteam… îl și vedeam pe Elefănțescu dormind pe scaun, în fața calculatorului… poate o fi narcoleptic, mai știi?
Așa că am decis să îl lăsăm pe Elefănțescu să tragă un pui de somn pe taste și vrem să mergem să rezolvăm cu Cambridge-ul. Nu se poate… persoana cu care trebuia să vorbim… a plecat deja de la școală. UFF… hai la Orange. Pe drum, îmi apare în față un cerșetor bătrân, cu un costum jerpelit și barbă de Rasputin, care îmi face cu ochiul și mă îndeamnă să îi dau bani. Îl ignor. Ajung la Orange Shop… aici se împărțeau bonuri de ordine. Un tip grăsuț (cum naiba se face că toți cei care îmi pun bețe-n roate sun supraponderali? Elefănțescu, secretara de ieri, ăsta de la Orange…) ne întreabă care e problema, începem să îi explicăm, și cum începem să povestim el se bagă în vorbă cu un moș. Mda… ce civilizat. Ne așezăm și așteptăm să ne vină rândul. Apare o băbuță ciudată, care nu știa de unde să ia bon. ”Dar ce problemă aveți?”, o ia grăsuțul la întrebări. ”Nu găsesc bon”, răspunde mămăița. ”Nu doamnă, ce doriți de la noi..” ”Un bon”. ”DOAMNĂ… în ce problemă ați venit la Orange?”. ” Mi s-a blocat telefonul și…”. ”Luați un bon și stați jos”. Pe parcursul acestei scene eu râdeam de mă țineam de burtă… ce doriți-un bon mi s-a părut mai tare ca aia cu oțetul de mere. Rezolvăm problema, așa că decidem să mergem iar la Elefănțescu. De data asta, intru și eu. Ne iese în întâmpinare: ”Doamnă, vă rog mult să mă scuzați, nu pot acum, sunt foarte ocupat. Reveniți peste o oră și jumătate”. Desigur, m-am uitat peste umărul său în biroul său de pe care lipsea cu desăvârșire orice dosar… însă era acolo un borcan de unt de arahide desfăcut. Șmecher… alt obez care are pauză de masă prelungită.
Mama îmi spune să mergem să mâncăm ceva cât așteptăm, așa că am decis să mergem la o pizza. Pe drum cine ne iese în cale??? 1. Shakira; 2. Căprioara Bambi; 3. Cerșetorul de mai devreme. Răspuns corect: 3. cerșetorul de mai devreme. Îl ignorăm din nou. Intrăm în pizzerie, găsim o masă, și avem ”norocul” de a ne lua comanda ăl mai idiot angajat de acolo. Pe lângă faptul că era lent, era și împiedicat. Era să dărâme o doamnă grasă. Doamna grasă se ducea la masa ei, iar tembelul s-a întors brusc și a intrat direct în savarina ei (MĂI…nu vă mai gândiți la obscenități… mă refer la savarina pe care o avea tanti în mână). Într-un final ne aduce comanda. Desigur, aceleași cuțite care nu tăiau, blablabla. CU toate astea mă reped asupra pizzei, și nelăsându-i șansa de a se apăra începusem să o tranșez și să o devorez. Când eram pe la jumătatea operațiunii, mama îmi atrage atenția asupra hoaștei nesimțite și prost crescute bătrânicii simpatice de alături, care a simțit nevoia să se descalțe, și să își fluture cârnații de la picioare pe sub masă într-o manieră care te-ar traumatiza oricât de tare de înger ai fi. ”De ce nu începe să își taie și unghiile??”, o întreb eu pe mama. Terminăm de mâncat, plecăm, iar la ieșire ne aștepta… da, exact, același cerșetor. De data asta mama a răbufnit: ”DACĂ MI-AI CERUT ODATĂ ȘI TE-AM IGNORAT, AI MAI CERUT ODATĂ ȘI TE-AM IGNORAT, DE CE MAI INSIȘTI, CREZI CĂ M-AM RĂZGÂNDIT???!!”’…. Scenă la care eu am reacționat cu un râs scufundat în lacrimi… aproape să leșin de râs. Apoi, pentru că la pizzerie sucul e scump, i-am zis mamei să luam de afară. Găsim un magazin din acela la gemuleț, cu frigider de suc afară. Mă duc la frigider, îl deschid, pun mâna pe o sticlă de Pepsi, și aud asta:
UEFA Champions League Anthem
http://embed.trilulilu.ro/muzica-diverse/uefa-champions-league-anthem
Asculta mai multe audio diverse
”URAAA… am marcaaaattt… adică stai mă… ce dracului e asta???!!”. În clipa următoare îl văd pe ăla de la gemuleț că se ridică, prinde viteză, se îndreaptă spre mine, și nu se oprește decât când în fața lui s-a postat mama cu 3 roni, pentru suc. Intră tipul, închid frigiderul, și imnul UEFA se oprește. Atunci m-am prins. Tipul a pus un dispozitiv pe frigider, când îl deschizi începe să cânte, asta îl anunță pe el că cineva a deschis frigiderul, și el iese afară să vadă cine umblă la frigider. WTF???
Vedem că mai avem jumătate de oră de așteptat, așa că ne oprim pe băncile din fața biroului domnului Elefănțescu. Aici, vedem un bătrânel pitic, cu pantaloni deschiși la culoare care dovedeau că lui îi tremură mâna și că tocmai fusese la baie, care vorbea la telefon și se plimba în timp ce vorbea. O duduie… desigur, tot foarte grasă, vrea să treacă. Încearcă prin stângă… mosulețul în fața ei. Prin dreapta moșulețul în fața ei. Eschive… moșulețul în fața ei. ”DA’ DU-TE-N P..A MEA”, a zbierat ca o doamnă ce era duduia. La care moșulețul tacticos, întoarce capul ca să vadă cine l-a înjurat, se scarpină acolo unde avea pantalonii picurați, și-i ridică mai sus și continuă discuția.
Intrăm la Elefănțescu. Ăsta vorbea la telefon (oare cu moșulețul???). Cum ne vede exclamă: ”Doamnă, am treabă. V-am mai spus odată să veniți mâine!” Atunci ca în basmele SF, asemeni în filmele de Hollywood cu efecte speciale, ca în desenele animate cu magie, toți norii de furtună s-au adunat asupra capului mamei, care imediat după un tunet și un fulger, a început să se certe cu ăla. ”Cred că sunteți nebun… nu ați spus să vin într-o oră jumătate?’. Ei, să vezi perlă. Ieșim din birou, Elefănțescu după noi, cu foaia în mână. Uitați completați-o. Asta era tot, trebuia să îi dea cererea aia. Pentru aia s-a mocăit ăla atât.

Însă, cu toate astea ziua de astăzi a fost și prosperă pentru mine. Nu doar datorită faptului că am râs de simțeam înțepături într-o parte la un moment dat, dar m-am ales și cu cadouri, cică de ziua mea, dar oferite în avans. Desigur, unul dintre ele este ultimul album Vama:

Iar al II-lea, desigur un pix. Sunt înnebunit după obiectele de scris (deși nu scriu prea mult, tocmai pentru că am un scris groaznic de urât). Unul super drăguț, negru, foarte elegant și care scrie foarte frumos. I-am făcut și o poză. Și m-am străduit să scriu cât de frumos am putut, să se înțeleagă (de fapt, am vrut să arăt că și bloggerii știu să scre cu pixul).

Drăguț, nu? Oricum, după ziua de astăzi am realizat că e păcat să pleci din România. Dacă aș trăi într-o țară civilizată, populată de oameni inteligenți sau cu bun simț m-aș plictisi de moarte… România este cel mai frumos desen animat posibil. Desigur, unul nerecomandat copiilor… le-ar strica educația!

Anunțuri

Trackbacks / Pingbacks

  1. Slipii mei…ăăă… sleepy day! « Propria Analiza - 22 Mai 2012

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: